Până în secolul al II-lea, Imperiul Roman și-a încetat expansiunea și s-a concentrat pe fortificarea granițelor sale. Istoricul Adrian Goldsworthy susține că Roma a atins limitele militare naturale, confruntându-se cu forțe de cavalerie de necucerit, cum ar fi parții și sarmații, care au provocat strategiile dominate de infanterie ale Romei, în ciuda succeselor lor pe câmpul de luptă.
Granițele Imperiului Roman combinau frontiere naturale precum râurile și deșerturile cu fortificații create de om. Fortificarea sistematică a început în jurul anului 40 e.n. sub împăratul Caligula, dar împăratul Hadrian (117–138) a avansat semnificativ aceste eforturi de apărare, construind forturi, turnuri și ziduri de-a lungul marginilor imperiului. Aceste fortificații strategice, cunoscute sub numele de limes, au fost construite până în jurul anului 270 e.n.
Frontierele romane combinau forturi, drumuri și, în unele zone, ziduri precum Zidul lui Hadrian din Marea Britanie, care au servit mai degrabă ca un element de descurajare a încălcărilor teritoriale, decât o barieră impenetrabilă. Caracteristicile naturale au completat adesea apărarea creată de om. Fortificațiile au întârziat sau au împiedicat incursiunile inamice și a permis forțelor romane să răspundă eficient, făcându-le un instrument strategic pentru apărarea eficientă a frontierei, mai degrabă decât securitatea absolută.
După anul 270, Imperiul Roman a trecut la apărarea în profunzime
După anul 270 e.n., Roma a trecut de la apărarea solidă a frontierei la o „apărare în profunzime”, creând un sistem stratificat cu puncte forte pentru împiedicarea invadatorilor și perturbarea liniilor lor de aprovizionare. La sfârșitul Imperiului, apărarea frontierei a fost în mare parte abandonată, cu armatele poziționate central pentru a face față amenințărilor din adâncul teritoriului roman, chiar și până în Italia.
După ce și-au oprit expansiunea nordică în centrul Scoției, romanii au construit o serie de apărări pentru protejarea Britaniei de raidurile caledonienilor și mai târziu ale picților. Fortificațiile timpurii, cum ar fi creasta Gask (70-80 e.n.) au fost înlocuite de Zidul lui Hadrian (122 e.n.) și Zidul Antonin (142-144), deși granița a fluctuat în funcție de puterea militară. Aceste fortificații includeau ziduri, drumuri, forturi și castele, dar erau vulnerabile la raidurile mai mici.
În Imperiul de mai târziu, Britannia romană s-a confruntat cu amenințări externe tot mai mari. O serie de forturi navale, cunoscute sub numele de Țărmul Saxon, au fost înființate de-a lungul coastei de sud-est pentru a combate pirateria și raidurile saxone. Aceste forturi au găzduit flote mici pentru patrularea și apărarea împotriva invaziilor, ele au fost un precursor al așezărilor saxone până în anul 600.
În Europa continentală, granițele romane au urmat adesea râuri importante precum Rinul și Dunărea. Sistemele cheie de frontieră au inclus Limes Germanicus, care avea trei secțiuni: Limesul germanic inferior, extins de la Marea Nordului de-a lungul Rinului.
Cea mai durabilă graniță la est a fost cea formată de râul Eufrat
Limesul germanic superior se întindea de la Rin până la râul Main și la sud-est până la Lorch, într-o linie dreaptă de peste 70 km. Limesul retic propriu-zis era de la Lorch la Eining pe Dunăre, pe o lungime de 568 km, cu 60 de castele și 900 de turnuri de veghe. În Dacia, Limes Moesiae a combinat tabere și ziduri de apărare între Marea Neagră și Dunăre, cu o tabără mai mare și numeroase tabere mai mici. Aceste granițe fortificate au fost cruciale pentru apărarea romană.
Granițele de est au suferit mai multe schimbări pe parcursul timpului, cea mai durabilă a fost granița formată de râul Eufrat, învecinat cu Imperiul Parth în Iranul modern și vestul Irakului. Roma a înaintat dincolo de Eufrat pentru un timp după ce și-a învins rivalii, parții, în 116 e.n., când Traian a capturat Ctesifon și a stabilit noi provincii în Asiria și Babilonia.
Mai târziu în acel an, el a cucerit capitala parților, Susa, și l-a detronat pe regele partic Osroes I. Cu toate acestea, romanii nu au romanizat întregul Imperiu partic, lăsându-l pe Parthamaspates ca rege marionetă pe tron ca să conducă peste fostele țări parte, cu excepția Irakului modern.
La apogeul său, granițele sudice ale Imperiului Roman au fost marcate de bariere naturale, cum ar fi deșerturile Arabiei și Sahara, limitând expansiunea. Imperiul controla coasta mediteraneană și munții din apropiere, de-a lungul Nilului până în Africa, până la prima Cataractă (lângă granița modernă dintre Egipt și Sudan) și a încercat fără succes să ocupe Oaza Siwa.
Foto: Turn de veghe și far roman pe frontiera inferioară a Dunării, sculptură din anul 113 e.n.
CITEȘTE ȘI:
